Troita

Troita
Pentru mulţi străină, civilizaţia lemnului din Maramureş se reduce la trei elemente: biserica, poarta şi troiţa.
Intuind caracterul de reprezentativitate (şi brand) şi speculând cererea tot mai mare pentru aceste "produse", atât pe piaţa internă, cât şi la export (în comunităţile româneşti de pe întreg mapamondul), în ultimii ani, meşterii populari consacraţi din satele maramureşene, dar şi unele firme de profil, şi-au orientat activitatea de bază în confecţionarea şi ansamblarea unor astfel de construcţii, în funcţie de solicitări (preţul variază între 500 şi 1.500 euro). Doar o parte din aceste produse, fabricate în serie, mai poartă amprenta autenticităţii, însă toate conţin elemente specifice artei populare tradiţionale.
Troita

Referat Troita
Troita
Din punct de vedere al valorii culturale, se disting troiţele de hotar. "Există indicii că, încă de la începutul sec. al XVII-lea, în mai multe comunităţi maramureşene existau troiţe de hotar, monumente complexe, sculptate în lemn. S-a păstrat doar Troiţa Rednicenilor din hotarul comunei Berbeşti, datată în sec. al XVIII-lea şi care, prin elementele ce o compun şi prin tratarea lor sculpturală, se înscrie în stilul gotic" (M. Dăncuş, 1986).

Troita
Familia Rednic, având descendenţă nobiliară, cu rezidenţa în Giuleşti, pe Valea Marei, a dat Maramureşului numeroşi preoţi şi dregători ai comitatului. Un membru ilustru al familiei a fost Atanasie Rednic (născut în 1722, în satul Giuleşti şi decedat în 1772 la Blaj), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma.Troiţele de hotar, pe lângă însemnul lor de factură religioasă, creştină, aveau semnificaţii raportate la credinţe (şi superstiţii) mult mai vechi şi înrădăcinate obicei în bifurcaţii şi intersecţii de drumuri, unde se credea că spiritele malefice au puteri sporite şi pot pune stăpânire pe drumeţi. Astfel, troiţele de hotar erau integrate unui sistem profilactic cu conotaţii magice (magia albă).

Troita
Biserica a înţeles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare şi purificare a acestor locaţii, încurajând, totodată, amplasarea monumentelor la răspântiile drumurilor de ţară: "Troiţele de la intersecţii de drumuri îşi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc şi din acea zonă. Preotul, când sfinţeşte troiţa, se roagă astfel: Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (Molitvelnicul; Rânduiala sfinţirii crucii şi troiţei). Când treci pe lângă o troiţă şi te închini înaintea ei parcă simţi că te apropie ceva de ea, parcă o energie te atrage, îţi dă mângâiere, linişte" (Arhim. Ioachim Pârvulescu, 2004)

În opinia altor cercetători, troiţele maramureşene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremităţi superioare depăşesc cercul), ca simbol păgân al unui ancestral cult solar practicat de populaţia geto-dacă (v. R. Vulcănescu, 1987, p. 202, 367, 472).
Troiţele, din lemn sau din piatră, sunt nelipsite din curtea bisericilor maramureşene. În perimetrul bisericii din Budeşti (monument UNESCO) atrage atenţia "o troiţă de piatră, cu un Christ ruginit". În Ieud, la biserica din vale, (hramul "Naşterea Maicii Domnului", 1717) există o troiţă deosebită, realizată (în 1935) de artistul Traian Bilţiu-Dăncuş. Cu timpul, meşterii locali au miniaturizat aceste monumente, conferindu-le rol de cruce funerară.