Summit-ul de la Helsinki 1999

Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marchează sfârşitul unei perioade de tranziţie în viaţa Uniunii Europene, de la o regiune integrată exclusiv din punct de vedere economic, cu o piaţă unică, la un organism politic care îşi propune să aibă propriile iniţiative de politică externă şi de securitate. Există comentatori care apreciază că Uniunea nu mai reprezintă un club al celor bogaţi, cum era deseori denumită, ci o forţă reală în viaţa politică internaţională, pe lângă rolul esenţial jucat în integrarea regională.

Referat Summit-ul de la Helsinki 1999
Deciziile luate la Helsinki care susţin afirmaţia că Helsinki reprezintă un punct de cotitură se referă la trei domenii: lărgirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de ţări din fostul bloc socialist, şi a două republici baltice; crearea forţei de reacţie rapidă independentă de NATO; restructurarea instituţională în vederea acceptării noilor membri.

1. În urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeană a hotărât să invite la negocieri în vederea dobândirii statului de membru cu drepturi depline următoarele ţări: Malta, Turcia, Bulgaria, România, Slovacia, Lituania şi Letonia. S-a hotărât de asemenea ca negocierile efective de aderare să înceapă în februarie 2000 şi se aşteaptă ca primii membri să fie admişi în mod real în 2002. Invitaţiile de începere a negocierilor în vederea dobândirii calităţii de membru cu drepturi depline reprezintă o provocare la adresa capacităţii Uniunii de a se adapta din mers la noua situaţie, testând, în acelaşi timp şi hotărârea sa de a valorifica oportunităţile de dezvoltare economică şi de maturizare politică.

Prin acceparea reală a acestor ţări şi a celorlalte care deja negociază termenii de aderare la UE din martie 1998 (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru), numărul ţărilor membre UE va creşte de la 15 la 28 până în 2025. În momentul integrării acestor ţări, populaţia Uniunii va număra 500 de milioane, ceea ce reprezintă o creştere cu 30%; o creştere asemănătoare va consemna şi extinderea teritorială a UE.

a) Acceptarea Turciei, ţară musulmană, la negocieri marchează un moment de cotitură, mai ales dacă ţinem cont de faptul că acum doi ani, candidatura acesteia a fost respinsă în mod categoric. Decizia reflectă nu numai intenţiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, ci şi a celor culturale şi religioase. Turcia poate să reprezinte un punct de stabilitate în SE Europei şi o foarte importantă punte de legătură cu Asia şi cu Orientul Mijlociu.

b) Prin invitarea la negocieri a Bulgariei, României şi a Slovaciei, pe lângă invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei şi Sloveniei, Uniunea îşi propune să integreze, din punct de vedere economic şi politic, toate ţările din Europa Centrală şi de Est care, în timpul Războiului Rece s-au aflat în zona de influenţă a Rusiei. Pe termen scurt, decizia pare să afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, în sensul că aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-şi spori performanţa economică. Pe termen mediu şi lung, integrarea spaţiului central şi est-european prezintă certe avantaje: se măreşte piaţa internă, forţa Uniunii va creşte, Europa ca atare se întregeşte.

c) La negocieri au fost invitate şi celelalte două republice baltice, Letonia, Lituania (după cum am amintit, Estonia negociază termenii de aderare din martie 1999). Decizia este semnificativă mai ales în ceea ce priveşte relaţiile Uniunii cu Rusia. Odată cu acceptarea acestor ţări, Uniunea Europeană se va învecina direct cu Rusia.

2. Tot la Helsinki s-a hotărât crearea, cel mai târziu până în 2003, a unei forţe europene de reacţie rapidă formate din 50 000-60 000 de oameni, forţă care să fie dislocată în maximum şase luni şi care să fie menţinută într-o zonă conflictuală maxim un an. Misiunile acestei forţe sunt de natură umanitară şi de menţinere a păcii. Forţa de reacţie rapidă urmează să fie formată pentru început din unităţi naţionale care se află sub comanda NATO.

Majoritatea comentariilor apreciază că măsura de înfiinţare a acestei forţe europene reflectă hotărârea ca, din punct de vedere militar şi al iniţiativelor de politică externă în general, Europa să nu se mai afle în situaţia din timpul ultimului conflict din Iugoslavia, aceea de dependenţă faţă de Statele Unite.