Structurae conomica si piata muncii servicii pentru populatie

În condiţiile tranziţiei, piaţa muncii din România s-a format şi evoluează ca o piaţă a dezechilibrelor pe care, în mod sistematic, oferta de muncă, la nivel global, sectorial, ocupaţional etc. este superioară cererii sistemului economico-social. Dezechilibrele pieţei muncii sunt determinate, în principal, de factori economici care au condus la scăderea cererii de muncă, urmare a declinului drastic şi prelungit al economiei, al incoerenţelor şi inconsecvenţelor în planul reformei economice.

Referat Structurae conomica si piata muncii servicii pentru populatie
Pe de altă parte, în special sub aspectul structurilor ocupaţional-profesionale,educaţional-formative,comportamentale, dezechilibrele sunt influenţate şi de factori care ţin de oferta de muncă. De asemenea, aceste dezechilibre sunt generate şi de segmentarea pieţei muncii, de rigidităţile specifice acesteia, de slaba eficienţă a mecanismelor de ajustare a cererii şi ofertei de muncă.
După anul 1991 - an în care în România a fost promulgată Legea nr. 1 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională - şomajul a devenit principala formă de dezechilibru pe piaţa muncii.
Şomajul este un fenomen care afectează astăzi, în proporţii diferite, toate ţările. Datele statistice arată că în unele ţări (SUA, Japonia, Suedia) evoluţia şomajului nu este de necontrolat şi nu are un sens permanent de creştere dacă se aplică politici guvernamentale adecvate.
Şomajul apare ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca punct de întâlnire între cererea şi oferta globală de muncă. Piaţa muncii se caracterizează prin faptul că cererea de muncă nu se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de muncă nu evoluează în raport de preţ şi cost. Piaţa muncii din România se caracterizează printr-un număr mic de meserii, care se caută şi sunt bine plătite, şi un număr mare de meserii cu o ofertă excedentară, mult mai puţin atrăgătoare pentru angajatori şi care nu oferă satisfacţii nici pentru angajaţi.
În analiza cauzelor şomajului trebuie avute în vedere:
• sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei în vârstă de muncă;
• femeile casnice care doresc şi presează să intre pe piaţa muncii;
• disponibilizarea unei părţi a populaţiei ocupate, datorită dispariţiei unor locuri de muncă şi a reclasării altora;
• dezvoltarea lentă a sectorului privat;
• viaţa economică ce se confruntă cu dificultăţi generate de lipsa pieţelor de desfacere, lipsa unor surse convenabile de materii prime, materiale, energie, capital etc.
• specializarea şi segmentarea unor grupuri şi categorii socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a numărului de profesii, specializări, calificări şi a numeroaselor diferenţieri dintre salariaţi din punct de vedere al experienţei şi abilităţii lor;
• consolidarea pieţei de cvasimonopol a unor agenţi economici, având drept consecinţă rigidizarea pieţei muncii;
• amplificarea elementelor de intervenţionism pe piaţa muncii din partea puterii publice sau a unor agenţi instituţionalizaţi cu atribuţii în formarea, angajarea sau utilizarea factorului muncă.
Şomajul este un fenomen strâns legat de dezvoltarea economică, industrială şi postindustrială. La noi în ţară, şomajul a existat şi în prima parte a secolului, dar dimensiunea lui era numeric redusă, industria nefolosind decât o pondere redusă a populaţiei active, din cadrul celei urbane (în 1930 populaţia urbană era de 3.051.253, iar până în 1948 a ajuns la 3.713.139 persoane).
Urmărind datele statistice înregistrate, constatăm că numărul şomerilor în România a crescut în prima parte a secolului, ajungând în 1928 la 32.727 persoane, în anul 1932 la 38.890 persoane, iar în anul 1937 la 10.851 persoane, la o populaţie de 17 milioane, respectiv 18.426.159 şi 19.535.398 locuitori . Acest şomaj, corespunzător unei creşteri economice industriale incipiente, se încadrează perfect în modelul şomajului Keynesian cauzat de o criză a cererii agregate, o criză a anilor „30".
În perioada celui de-al doilea război mondial, în România s-a introdus Legea privind regimul muncii pe timp de război, deci criza economică a căpătat forme acute, care au dictat în plan politic şi juridic desfiinţarea forţată a şomajului. Inexistenţa şomajului în perioada Legii muncii în timp de război are cauze extraeconomice.
După război, până la evenimentele din 1989, nedeclararea şomajului în România are explicaţii speciale, legate de creşterea economică industrială într-un ritm accelerat, de urbanizarea masivă, prin aglomerarea populaţiei în oraşe şi, desigur, de construirea unor mari obiective economice de interes naţional şi lucrări publice, integrate într-o strategie centralizată de utilizare a resurselor. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi existat în România cel puţin forme ale şomajului deghizat.
Şomajul efectiv s-a manifestat după anul 1989 într-un ritm neaşteptat de rapid, cota sa crescând cu 2-3% pe an. Acest şomaj însă este un şomaj al unei societăţi postindustriale sau, după cum scrie metaforic John Naisbitt în "Megatendinţe", referindu-se la scăderea ponderii industriei în ansamblul economiei, al unei societăţi care se dezindustrializează. Dezindustrializarea este un termen sugestiv în special pentru diminuarea ocupării industriale: industria nu mai creşte din punct de vedere cantitativ, ea însă se va înnoi profund, trecând spre o nouă calitate, în contextul unei restructurări globale, ce cuprinde în proporţii diferite toate ramurile economiei şi cele trei sectoare.
În fiecare ţară, în perioada înfăptuirii industrializării, s-a manifestat o tendinţă de creştere a volumului şi ponderii resurselor de muncă ocupate în industrie. Această tendinţă a fost înregistrată şi în România postbelică. Industrializarea s-a întemeiat şi pe creşterea ponderii factorului muncă utilizat în industrie, de la 12,0% în 1950 la 38,1% în 1989, atât prin atragerea unei părţi crescânde din populaţia devenită disponibilă în agricultură, cât şi prin integrarea noilor generaţii cu precădere în activităţile industriale. Deşi a fost forţată într-o anumită măsură, tendinţa menţionată a influenţat favorabil asupra utilizării resurselor de muncă ale ţării, deoarece nivelul productivităţii în industrie era cu mult mai mare decât în agricultură.
În ceea ce priveşte agricultura, în România, procesul de modernizare a acesteia a fost însoţit de reducerea ponderii populaţiei ocupate de la 74,1% în 1950 la 27,5% în 1989, ceea ce a generat efecte favorabile asupra utilizării factorului muncă în ansamblul economiei naţionale.
După decembrie 1989, ca urmare a desfiinţării cooperativelor agricole de producţie şi a aplicării Legii fondului funciar, ocuparea factorului muncă în agricultură a înregistrat o evoluţie anacronică. Contrar tendinţei manifestate pe plan mondial, în România populaţia ocupată în agricultură a sporit substanţial. În 2002, ea era mai mare cu 6,2% faţă de 1989, fiind aproximativ egală cu cea utilizată în 1978, deci cu aproape două decenii în urmă.