Sistemul de aparare antiracheta

Pe parcursul acestei lucrări mi-am propus o trecere în revistă a principalelor puncte de vedere ce sprijină poziţia actualului guvern american faţă de implementarea National Missile Defense. După o scurtă definire a conceptului de apărare antirachetă şi o succintă prezentare a ansamblului operaţional, înaintez spre analiză opinii, declaraţii şi date pentru a reflecta scena politică internaţională contemporană în măsura în care vizează problematica NMD.

Referat Sistemul de aparare antiracheta

Interesul guvernului american faţă de securizarea teritoriului său împotriva unui atac cu rachete balistice datează încă din timpul administraţiei Reagan când, la propunerea preşedintelui, în anul 1983 se pun bazele a ceea ce va deveni mai târziu National Missile Defense. Iniţiativa de Apărare Strategică presupunea introducerea in spaţiul extraatmosferic a unui sistem de apărare antirachetă (ce căpătase in presă denumirea de „războiul stelelor") sprijinit din punct de vedere tehnic pe sisteme de arme cu energie dirijată - lasere de mare putere şi instalaţii capabile să emită fascicule de particule .

Din 1983 şi până astăzi NMD a suferit numeroase modificări încercându-se adaptarea sa la premisele politico-economice considerate a fi de actualitate la momentul respectiv.Conform planurilor actuale NMD se vrea a fi un sistem de apărare apt sa doboare rachete balistice aflate în zbor, in spaţiul extraatmosferic, cu ajutorul unor proiectile de intercepţie lansate de la sol.

Primele semnale privind un atac cu rachete balistice împotriva SUA sunt emise de către sateliţii de detecţie plasaţi pe o orbită geostaţionară la 36000 de km. deasupra ecuatorului. Sateliţii vor detecta racheta încă din momentul lansării, o vor monitoriza pe parcursul fazei de urcare, timp in care vor depista locul lansării şi vor furniza informaţii cu privire la traiectoria proiectilului şi a zonei de impact.

După ce motoarele de propulsie se opresc, alte sisteme de senzori vor prelua sarcina detecţiei, monitorizării şi izolării focoaselor de ţintele false sau de alte reziduuri eliminate de proiectil. Aceşti senzori reprezintă baza sistemului de apărare antirachetă şi constau în radare în bandă X (ansambluri de înaltă rezoluţie operaţionale în banda de 10 GHz ), versiuni îmbunătăţite ale radarelor de detecţie timpurie existente şi un sistem de monitorizare a focoaselor poziţionat in spaţiu.

Datele furnizate de senzorii aflaţi în spaţiul extraterestru sunt recepţionate de centrul de comandă principal plasat în Muntele Cheyenne (Colorado) şi de un centru de comandă secundar aflat în perimetrul bazei de lansare a interceptoarelor. Aici datele vor fi analizate în vederea aprecierii naturii ameninţării, izolării focoasei de ţintele false şi determinării momentului lansării interceptoarelor. Odată lansate interceptoarele, centrul de comandă va continua analiza datelor furnizate de senzori şi va transmite noi informaţii interceptoarelor printr-un releu de comunicaţii cunoscut sub numele de „In-flight Interceptor Comunications Sistem (IFICS).

Tot aici, în cazul în care focoasele nu sunt distruse şi, dacă timpul permite se va autoriza lansarea unor receptoare adiţionale. „Arma" sistemului de apărare antirachetă reprezintă o îmbinare între interceptor şi o încărcătură explozibilă extraatmosferică ataşată în scopul detonării focoasei. Interceptorul este o rachetă in trei trepte folosită pentru a propulsa încărcătura explozivă spre punctul de intercepţie.

În condiţiile în care programul de apărare antirachetă este proiectat să acopere întreg teritoriul SUA cu ajutorul a cel mult două baze de lansare este necesar ca interceptorul să atingă o viteză foarte mare pentru a putea intra în coliziune cu focoasele in timp util - cca. 15 minute. Propulsoarele pot dezvolta o viteză de până la 7-8 km pe secundă (15700-17900 mile pe oră). Explozibilul va utiliza senzori infraroşii de detecţie a căldurii şi senzori de lumină pentru a localiza şi ataca ţinta.