Sara pe deal de Mihai Eminescu - comentariu

Sara pe deal a apărut în „Convorbiri literare", la 1 iulie 1885 şi este o idilă cu elemente de pastel .S-a spus despre această poezie că este poemul dorului de dragoste.Aici dorul de dragoste este sinonim cu viaţa însăşi deoarece,în viziunea lui Eminescu,o astfel de iubire-în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului-este reper de valoare supremă,echivalent cu valoarea vieţii înseşi:

Referat Sara pe deal de Mihai Eminescu - comentariu
Poezia se incadrează în nota specifică a lirismului eminescian, împletind armonios cele doua teme literare predilecte ale romantismului:iubirea şi natura.Visul de iubire este încadrat unei naturi idilizate în care cosmicul se întrepătrunde armonios cu terestrul,configurată prin motive literare ca:luna,stelele,salcâmul.Localizarea în cadrul rural sporeşte intimitatea peisajului,iar prezenţa semnelor vieţii oamenilor conferă dinamică tabloului.
2)Structura şi compoziţia operei:
Poezia cuprinde şase strofe a câte patru versuri(catrene) şi este structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) şi altul subiectiv(iubirea).
În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale", „plâng", „dragă", „m-aştepţi tu pe mine". Sentimentul care se face simţit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia „buciumul sună cu jale". Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenţei, este personificată şi, deci, umanizată: „stele le scapără-n cale", „apele plâng". Apoi există o interferenţă a imaginilor vizuale cu cele auditive.
Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna şi stelele care veghează la liniştea planetei adormite conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă", „clară" contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „luna pe cer trece aşa sfântă şi clară". Conexiunea între planul subiectiv şi planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel, adjectivul „umezi" poate fi atribuit privirilor fetei care „caută-n frunza cea rară", natura participând parcă la tristeţea fiinţei umane: „Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină".
În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, chiar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „nourii curg, raze-a lor şiruri despică", care conţine germenele ideii de apocalipsă. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce-o degajă nu este zădărnicită decât de scârţâitul unei cumpene şi de cântecul fluierului: „scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ valea-i în fum, fluiere murmură-n stână".