Intreprinderea si formele ei in economia de piata

În economia de piata întreprinderea este o unitate economică cu o existenţă juridică şi autonomie decizională care produce bunuri şi presteză servicii pe baze commercial lucrative. Întreprinderele se pot clasa astfel: 1.după obiectul urmarit in activitatea lor:- întreprinderi cu scop lucrative; - întreprinderi cu scop non lucrative. 2. după forma de proprietate: - întreprinderi publice; - întreprinderi private; - întreprinderi mixte.

Referat Intreprinderea si formele ei in economia de piata
3. după regimul juridic de organizare si functionare:
- regii autonome;
- companii sau societăţii comerciale

4. după dimensiunea lor:
- întreprinderi mari
- întreprinderimici şi mijlocii.

În categoria întreprinderilor mari şi mijlocii intră unităţii care indeplinesc următoarele condiţii:

- pănă la 9 salariaţi - micro întreprinderi
- între 10-49 salariaţi - întreprinderi mici
- între 50-249 salariaţi - întreprinderi mijlocii
- cifra de afaceri anuală pănă la 8milioane EURO

Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societătile comerciale care pot fi împărite în funcţie de :

a) natura răspunderii pe careţi-o asumă subiecţii proprietăţii:
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi cu răspundere nelimitată.

b) Raporturile dintre drepturile şi obligatiile subiecţiilor proprietăţii:
- Societăţi de personae
- Societăţi de capitaluri

În România firmele se impart în două categorii principale:

Regii autonome: sunt înfiinţate prin decizia Guvernului pentru firmele de interes naţional şi de către organizaţiile judeţene pentru cele de interes local, în ramuri strategice ale economiei naţionale.
Societăţi comerciale: care îmbracă următoarele forme:

- Societăţi cu nume colectiv (SNC) - obligaţiile societăţi sunt garantate cu patrimonial societăţii şi cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

- Societăţi în comandită simplă (SCS) - răspunderea este nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei.

- Societăţi în comandită pe acţiuni (SCA) - capitalul social este împărţit în acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu societaţii, cu răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei.

- Societăţi pe acţiuni (SA) - obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniu societăţii, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor.

- Societăţi cu răspundere nelimitată (SRL) - obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniu societăţi iar acţionarii sunt obligaţi nu mai la plata lor.

Întreprinzătorul figură centrală a economiei de piată moderne "întreprinzătorului I se încredinţează responsabilitatea de a conduce şi a dispune de resursele ce-I sunt puse la dispoziţie de ansamblul partenerilor săi: acţionari, bancheri, munctori, cadre, manageri. " G. BERTHU, H. LAPAGE întreprindere, întreprinzător, antreprenor, abilitatea întreprinzătorului sunt doar câţiva termeni ce se folosesc adesea în mod sinonim.

Din punct de vedere al economiei de piaţă moderne, mai importantă este analiza comparată a întreprinzătorului cu proprietarulu, patronul, managerul. O asemenea analiză este justificată atât în plan istoric, cât şi în cel contemporan.

În secolul trecut întreprinderea comercialăera, de regulă, o afacere de familie. În acele condiţii, cel cu iniţiativa unei afaceri pe cont propriu îşi plasa capitalul în aşteptarea unui profit cât mai mare şi cât mai sigur. Funcţia de conducere este exercitată de proprietar, chiar dacă el beneficia de fundamentarea deciziei şi de aportul unor specialişti salariaţi.

Pe măsura generalizării revoluţiei industrialeşi a eztinderii societăţii pe acţiuni, întreprinderea privată de familie şi proprietarul întreprinzător au devenit anacronici. În present relaţia dintre proprietari, întreprinzători şi manageri au devenit mult mai complexe, şi-au pierdut mult din semnificaţia lor anterioară.
În societatea pe acţiuni capitalul este format din miile şi zecile de acţiuni, aflate în mâinile unui număr de proprietari- acţionari.

Acţionarii pot avea, în raportul lor cu întreprinderea, postura de salariaţi, de manageri, de întreprinzători. Dar ei pot să rămână şi numai acţionari. Aceşta se impart în mici acţionari şi mari acţionari.
Micul acţionar adesea salariat al întreprinderii respective este lipsit de dreptul la decizia majoră în legătură cu mersul afacerilor. El nu participă la adunările generale ale acţionarilor şi de multe ori nu ia parte nici la alegerea marelui acţionar delegat care îi reprezintă. Marele acţionar are posibilităţi multiple de a particupa la luarea deciziilor strategice cu privire la societate.

Votul fiind cenzitar, acesta deţine o pondere importantă în exprimarea votului, putând astfel să influenţeze luarea deciziei generale în favoarea sa.

Cu toate acestea nu marii acţionari decide, în principal, asupra mersului afacerilor în societatea pe acţiunii. Activitatea marilor întreprinderi moderne este atât de compleză şi de dinamică încăt funcţia de conducere s-a automatizat. Actul decisional într-o societate are ca punct de plecare multiple aşteptări ale oamenilor şi ale instituţiilor faţă de marea întreprindere.

Proprietarii- acţionari sunt cei care participă cu capital într-o întreprindere care trebuie să obţină profituri cât mai mari, din care să li se repartizeze dividendele. Salariaţii întreprinderii şi sindicatele care le apără interesele cer de la societatea pe acţiuni salarii mari, crearea condiţiilor de ridicare continuă a calificarii şi o protecţie socială în situaţii speciale.

Managerii- salariaţi văd în unitatea economică la care sunt angajaţi cadrul de realizare a personalităţii şi al manifestării profesionalismului şi competenţelor. Clienţii întreprinderii aşteaptă de la aceasta mărfuri în cantităţi şi de calitate corespunzătoare, ameliorarea continuă a acesteia, asumarea răspunderii fiecărei întreprinderi pentru protecţia consumatorilor.

Municipalitatea, comunele, consideră că întreprinderile de pe raza lor trebuie să asigure locuri de muncă, să protejeze mediul ambient, să susţină activităţi sociale, culturale, sportive etc. Guvernele văd în marile unităţi economice creatoare de noi locuri de muncă, factori de antrenare ai cresterii şi dezvoltării economice, exportatori eficienţi şi buni platnici ai impozitelor.

Pentru ca marea întreprindere să-şi poată exercita multiplele funcţii, s-a impus un nou tip de întreprindere: consiliul de administrare sau consiliul directorilo. Format din acţionari, din specialişti în management şi marketing, din reprezentanţi ai producătorilor, ai salariaţilor, şi din împuterniciţi ai băncilor şi administraţiilor publice, consiliul de administrare concepe şi promovează politica generală a întreprinderilor, apără interesele ei de dezvoltare în raport cu mediul social economic ambient.

Întreprinderea trebuie să asigure coerenţa deciziilor sale privitoare la toate genurile şi tipurile de pieţe pe de oparte, la principiile de organizare internă a ei, pe de altă parte. De aceea, cel mai capabil să ducă o politică fundamentală ştiinţific, echidistantă faţă de interesele particulare ale organizaţiilor participante este întreprinzătorul colectiv.