Expertizamedico legala psihiatrica

1.Generalităţi
2.Cadrul juridic şi organizatoric
3.Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice
4.Desfăşurarea expertizei psihiatrice
5.Concluzii

1.Scripcaru Gh.- Medicină legală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993;
2.Beliş V.- Tratat de medicină legală -vol.I, II, Ed.Medicală Bucureşti, 1995;
3.Ioniţă M.,Draganici P.,Constantin R.- Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti, 2000;
4.Scripcaru V.,Astărăstoae V.,Băişteanu P - Psihiatrie medico-legală, Ed.Polirom, Iaşi, 2002;
5.Iftenie V. - Medicină legală pentru facultăţile de drept, Ed.Ştiinţelor Medicale, Trustul Bucureşti, 2006.

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ

1.Generalităţi
În practica judiciară expertiza medico-legală psihiatrică apare mult mai târziu, faţă de alte practici expertale.
Primul manual de psihiatrie judiciară şi socială, scris pe baze ştiinţifice, apare în anul 1877, fiind elaborat de medicul primar Alexandru Şuţzu.
Această activitate ia amploare în ultimii 50 de ani, iar din 1962 capătă o orientare modernă.
Cercetarea medico-legală psihiatrică poate aduce un aport considerabil în domeniul crimino-logiei clinice.
Rolul expertizei psihiatrice este de a furniza elemente medicale în măsură să prezinte personalitatea psihopatologică a unei persoane care a săvârşit o infracţiune sau să ateste sănătatea mintală în unele cazuri civile.
Sarcina fundamentală este de a aprecia discernământul persoanelor cu referire specială la sta-rea psihică în momentul comiterii faptei.
În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice trebuie avute în vedere pe lângă stabilirea discernământului şi o serie de alte criterii medicale mai complexe, cum ar fi: raportul între conştiinţă şi tulburările psihice ale făptuitorului, precum şi dacă tulburările psihice au sau nu legătură de cauzalitate cu actul antisocial.
Unii autori au numit discernământ "funcţia psihică care se manifestă în capacitatea subiectului de a concepe planul unei acţiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfăşurării, savârşirea ei şi rezultatul (consecinţele), care au decurs din savârşirea ei. Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa".
Discernământul depinde de doi factori:
- de structura personalităţii subiectului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
În practică discernământul a fost gradat în:
- discernământ păstrat;
- discernământ păstrat parţial;
- discernământ diminuat;
- discernământ abolit.
Se cunoaşte că temeiul unic şi suficient al răspunderii penale este infracţiunea, iar aspectul uman al infracţiunii îl constituie vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei îl constituie intenţia, iar aceasta se defineşte în funcţie de discernământ. În consecinţă numai persoana cu discernămînt poate fi vinovată, poate fi responsabilă şi poate fi sancţionată penal. Cunoscând acest adevăr, unele persoane încearcă să evite sancţiunea penală, simulând lipsa discernământului. Cu toate că unii indivizi se pregătesc intens şi consultă persoane avizate, nu ajung la o simulare fidelă a simptomatologiei unei afecţiuni psihice şi sunt relativ uşor "demascaţi".
Tulburarea psihopatologică, prin ea însăşi, nu conferă circumstanţe atenuante decât în contextul celorlalte probe care pot oferi convingerea pronunţării de circumstanţe atenuante.
După cum arată Codul de procedură penală (art.117) expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav, precum şi în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatu-lui.